Ei bine, dragi cititori — și ceilalți care încă nu s-au hotărât dacă mă citesc sau doar se prefac — a venit momentul acela special din an în care îmi aduc aminte de ce scriu. Nu pentru glorie, nu pentru medalii și nici pentru invitații la „o ciorbă” după meci (de astea am renunțat să mai sper). Scriu pentru că îmi place. Simplu, banal, terapeutic.
Și aici trebuie să mulțumesc oamenilor care mi-au pus pixul în mână și mintea la treabă: doamnelor profesoare Tuculia și Lupu, iar în mod special doamnei diriginte Silvia Pruteanu — cea care probabil știa încă de atunci că, dacă nu ajung mare scriitor, măcar voi ajunge mare sarcastic. A avut dreptate. Toate trei au avut.
Dar să revenim la… oițele noastre. Și la pofta asta ciudată de scris, care nu-mi trece, deși nici nu-mi aduce, în mod ironic, mare lucru înapoi.
Cândva — inocent, idealist și cu speranțe demne de o telenovelă — credeam că scrisul ajută la legat prietenii. Că dacă scriu frumos, adevărat, onest despre oameni, măcar unii vor ridica privirea din telefon și vor spune: „Băi, frumos a scris ăsta despre noi”. Și poate, dacă eram foarte norocos, primeam un „mulțumesc”. Nu financiar — Doamne ferește! — ci doar ca gest de „bă, te-am văzut”.
Ei bine… surpriză! O recunoștință a venit. Dar, desigur, nu de unde mă așteptam. Mi-a venit din fotbalul mic.
Da, exact acela despre care râd unii și strâmbă alții din nas. Fotbalul mic care, exact așa cum nu te-ai aștepta, te învață lucruri mari. Cu meciuri frumoase, urâte, memorabile sau complet uitabile. Cu arbitri care, voind sau nevoind, au reușit să-mi dea material cât pentru trei cărți.
Mulțumesc, Alex Serbu , pentru toate momentele vesele și involuntar comice. Fără tine, multe cronici ar fi fost mult mai scurte.
Mulțumesc și celor de la AJF, în special domnului Viorel Lolea , care a știut să ofere respect acolo unde puțini o mai fac în ziua de azi.
A contat. Mai mult decât pare.
Mulțumesc și celor care mi-au apreciat textele. Dar — și aceasta este partea mea preferată — mulțumesc și celor care m-au criticat. Unii pentru că nu le-a plăcut articolul, alții pentru că nu s-au plăcut pe ei înșiși în articol.
Ironia supremă: am învățat mai mult din comentariile lor decât din aplauze.
Și totuși… o întrebare rămâne. Mică, timidă, dar persistentă:
O recunoștință oficială, din partea unora despre care am scris atâta… pe când?
Nu e grabă. Nu bat la ușă cu pixul în mână. Ei oricum se știu. Și probabil se fac că nu citesc acum.
Dar eu continui să scriu. Pentru că îmi place. Pentru că mă liniștește. Pentru că fotbalul mic m-a făcut „om mare”.
Și pentru că, în lipsa aprecierii constante, există mereu soluția universală:
„Sarcasmul — acel condiment care nu costă nimic și dă gust la tot”
No responses yet