14 ianuarie 2006 rămâne o zi care nu trebuie uitată. În abatajul 686 al Minei Anina, la o adâncime de aproximativ 100 de metri, o explozie de metan a curmat viețile a șapte mineri dintre cei zece care lucrau acolo: Ionuț Marc (27 ani), Daniel Bălan (29 ani), Daniel Vânău (30 ani), Dănuț Pușcău (39 ani), Virgil Schneider (43 ani), Gheorghe Marișescu (45 ani) și Matei Izvernariu (52 ani).
Alți cinci mineri au fost răniți: Marcel Strachină (34 ani), Relu Drăcea (35 ani) și Marian Minca (41 ani) au suferit răni grave, iar Vasile Vela (43 ani) și Nicolae Crăciun (43 ani) au fost răniți ușor. Explozia s-a produs cu puțin înainte de ora 5.30, iar schimbul 4 urma să se încheie la ora 6.
Echipele de salvare au recuperat trupurile în zorii zilei următoare, iar orașul, adunat la suprafață, a rămas în tăcere, cu durere și neputință. Mulți dintre cei decedați erau singurii sprijin pentru familiile lor. La Anina, vestea nu a fost doar o știre. A fost o rană deschisă, trăită din casă în casă, din familie în familie.
Mina Anina, deschisă în 1773 și cea mai adâncă din Europa la momentul închiderii, a fost martora tragediilor de-a lungul a peste două secole. În cei peste 200 de ani de exploatare, peste o mie de mineri și-au pierdut viața. Fiecare generație a avut propria durere, fiecare familie a știut ce înseamnă să aștepți în zadar la ieșirea din subteran. Mina a fost pâine, dar și sentință. Loc de muncă și loc de despărțire.
După 2006, ceva s-a rupt definitiv. Nu doar în subteran, ci și în sufletul comunității. Tragedia a devenit simbolul unui sfârșit anunțat, al unei industrii lăsate să moară încet, cu oameni înăuntru. Închiderea minei nu a închis și povestea ei. A lăsat în urmă goluri, întrebări și tăceri care încă apasă.
An de an, în ianuarie, câțiva oameni se mai opresc la placa memorială de la puțul I. Tot mai puțini se reculeg, tot mai puțini își amintesc. Luminile lumânărilor sunt rare, vocile tăcute, dar memoria trebuie păstrată. Nu ca ritual gol, ci ca datorie.
Minerii care au murit și cei care au supraviețuit rănilor nu cer glorie. Cer doar să fie amintiți. Să nu devină cifre într-un raport, să nu fie reduși la o frază de subsol într-o istorie grăbită. Numele lor spun o poveste despre muncă, risc și demnitate dusă până la capăt.
Pentru că o comunitate nu poate continua să trăiască fără să-și amintească oamenii care au construit-o. Iar Anina, cu toată greutatea trecutului ei, încă există prin memoria celor care au coborât în pământ și nu s-au mai întors. Atâta timp cât le rostim numele, nu sunt pierduți. Atâta timp cât ne oprim o clipă în fiecare ianuarie, nu i-am uitat.
No responses yet